vorbeam astazi cu o prietena, si ii citeam din agenda, erau poezii si am intrebat-o de ce nu isi face blog.
raspunsul a fost ca nu vrea sa stie toti ce simte ea, ca nu e treaba nimanui, ca nu are chef sa o comenteze si judece oameni necunoscuti care sa isi dea cu parerea in nestiinta de cauza.
poate ca are dreptatea ei, dar asta m-a facut sa imi dau seama ca in ultimul timp am fost cam ipocrita privind blogul asta.
e un jurnal, insa de ceva timp scriu numai tampenii in loc sa scriu ceea ce simt cu adevarat.
nu imi e rusine cu sentimetele mele, doar ca, imi e frica de ele, si ma fac sa ma simt vinovata.
poti zice ca ai invatat multe "dupa atat timp". chiar daca nu a trecut decat o saptamana si ceva?
uneori da, pentru ca in timpul asta poti trai mai intens si poti trece prin mult mai multe decat ai trecut printr-un an intreg.
si adaugand catrea "iubire la suprapret" citita online, plus un film american poti privi extrem de diferit totul.
filmul m-a facut sa plang ca o baba la o telenovela.
era despre doi fosti iubiti care au fost imp[reuna in timpul licului si pe etunci credeau ca au lumea la picioare. si-au promos dragoste eterna si erau ce mai indragostiti din lume, pana cand, ea a decis sa plece, nu mai stiu exact motivul insa in orice caz nu pentru ca nu il mai iubea.
ceva ani mai tarziu se muta intr-un loc nou si se imprieteneste cu o vecina al cariu sot era plecat intr-o deplasare. devin cele mai bune prietene.
prietna ei a organizat o mini petrecere cu ocazia intoarcerii sotului ei care se pare ca era iubitul celeilalte din liceu.
si scenele in care erau amandoi imbratisati, goi intr-un pat, amintindu-si cu zambetul pe buze cand isi jurau iubire eterna pur si simplu ma taiau in mii de bucati. plangeam ca cea mai mare cretina.
pana la urama el a ramas cu sotia lui iar ea s-a mutat din nou.
cacat de sfarsit. de ce nu au ramas impreuna?
pentru ca nu exista un lucru precum "iubire eterna".
pentru ca "pana cand moartea ne va desparti este de fapt doar o promisiune.
si ca toate promisiunile, este un lucru pe care ne simtim nevoiti sa il respectam, ne trebuie pentru a trage de noi cand vrem sa renuntam. pentru ca nu putem, am promis.
dar asta nu este intotdeauna corect, nici fat ade noi nici fata de cel/cea caruia am promis.
sunt tot felul de iubiri. nu m-i se pare corect sa numin generic atatea feluri de a iubi: iubire de mama, de tata, de frati, de bunici, de rude, de prietena/prieten cea/cel mai bun, de prietenii apropiati, de prim/a iubit/a, de iubit/a din liceu, de iubit/a matur/a, de sot/sotie, de copii si asa mai departe...
insa un lucru e clar, prima mare dragoste adevarata, nu se uita niciodata.
citind din "iubire la suprapret" am invatat sa incerc macar, sa deosebesc adevarul meu de adevarul lui...sau adevarul general.
nu pot zice nu am realizat si asumat si vina mea in destramarea realatiei despre care vorbesc, asta am facut-o de ceva timp. insa pana acum nu am luat in considerare ca ar putea fi doar incapatanarea cea care ma leaga de el [asta fiind doar un adevar relativ, bineinteles]
pot spune doar ca azi am zis "cred ca nu il mai iubesc" si m-am simtit foarte vinovata. si m-am panicat si am cautat explicatii.
pentru ca afirmam ca nu poti iubi pe cineva si dupa o ora, saptamana/luna sa poti zice "nu cred ca il mai iubesc"..pentru ca nu se poate..pentru c asta ar insemna ca nu ai iubit niciodata si nu pot fi de acord cu asta. daca ar fi sa stiu sigur un lucru, ala ar fi ca am iubit din tot sufletul.
deci sentimentele mele ar fi paradoxale, ceea ce nu ma ajuta cu nimic.
reflectanad mai mult la ideea de "a nu mai iubi" am ajuns la concluzia ca asta nu se poate pana la urma.
poate ca iubirea amorteste, hiberneaza, devine latenta, dar nu moare niciodata.
pentru ca atunci cand iese fum, trebuie sa fie foc, daca nu, cel putin jar.
asa ca m-am simtit si mai vinovata pentru ceea ce am zis.
poate o sa ziceti ca imi caut motive, speriata fiind ca as putea simti asa ceva.
insa e greu. e greu sa te chinui sa afli un raspuns singura cand il poti avea doar pe jumatate, pentru ca raspunsul e duplicitar, dar unic.
si poate ca m-i se cere prea mult, sau poate imi cer eu singura prea mult.
am nevoie de raspuns ca sa merg mai departe, insa vazand ca eu sunt singura curioasa, singura care are nevoie de el, singura care isi exprima sentimentele, fie ele si in scris pe un blog nenorocit, pe care sigur ca il citeste si el, incerc sa il gasesc singura, constientizand ca nu o sa stiu niciodata, nu o sa imi zica, scrie, schiteze, deseneze niciodata ceea ce am nevoie sa stiu.
["iar daca n-ar mai gresi, daca n-ai mai lua tot in gluma,/ poate acum ati fi mana de mana// oricat ai incerca nu poate fi la fel/ spui mereu e de vina ea/ oricat ai incerca nu poate fi la fel/ spui mereu ,mereu e de vina el" canta pe fundal si ma face sa bocesc:|]
tind mereu sa ma plang crezand ca nu pot duce asta in spate, "de ce eu"?
dar privind in jur vad atatia prinsi unul de altul, si doar din exterior se vede ca lagatura lor e bolnava.
multi au o relatie care arata ca o funie carpita si legata peste tot si arata urat.
si uneori constientizeaza si ei dar se trezesc unul in bratele altuia.
prinsi intr-un cerc vicios ce ii consuma de tot ce inseaman "individual" amestenandu-i intr-un "total" murdar, nepur.
pentru ca asta inseaman ei, aici este identitatea lor.
daca nu mai sunt indragostiti, daca nu mai iubesc pe el/ea...atunci ce sunt?
ma regasesc si eu in atatia.
["ma hranesc cu amintiri, imi curg lacrimi de copil. ranile sunt prea adanci/cand m agandesc la atunci/sunt doar un pamantean/ dragostea e tot ce am/astept sa treci" melodie pe fundal]
as tinde sa zis ca e prima mea mare iubire. poate asa e. sau poate o sa rad amintindu-mi de ceea ce credeam eu ca e iubire cand voi creste. pana la urma am toata viata inainte.
am fost indragostita de foarte putine ori, chiar daca am avut multe relatii.
intotdeuna am fost un pic insensibila, si tindeam sa ma amuz pe baza declaratiilor de dragoste, asa cum fac si acum, deci pot fi numinta ipocrita.
nu duc lipsa de iubire, poate ca nu vreau sa o accept, nu de la anumite persoane. e posibil sa gresesc. e omeneste.
am incercat sa evit acest subiect foarte mult pentru ca sunt foarte confuza, si nu vreau sa tind spre stres si penibilitate.
nu vreau sa repet intruna " daca ne-am impaca ar fi"...nu-stiu-cum si nu-stiu-cum pentru ca au trecut aproape trei luni.
si a "avea speranta" poate fi penibil in cazul cand de partea cealalta "speranta" a murit tot acum trei luni, as arata penibil.
din nou incerc sa intuiesc anumite lucruri ceea ce nu e tocmai ok.
ralitatea e relativa.
daca a gandi in mod obiectiv ar fi logic: nu ma cauta, nu e cald, nu discuta despre..rezulta nu mai simte nimic.
insa gandind subiectiv m-as gandi ca el nu se prea exteriorizeaza asa ca e posibil sa mai simta ceva acolo.
si tot asa pana m inec in propriile curiozitati.
pentru ca nu toata lumea are norocul de a intra pe un blog si a sti tot ce simte celalalt.
indicii ar fi doar duplicitare gen: "am venit sa te vad vaco!"
pana la urma, oricum ar fi viitorul apropiat, sau cat de confuza as fi, sunt lucruri pe care le stiu sigur: chiar daca nu il mai fac sa radieze de fericire, chiar daca nu ma mai face sa ma gandesc la el in fiecare moment, chiar daca nu o sa ne mai sarutam sau nu o sa mai facem dragoste niciodata, chiar daca nu o sa ne mai zicem niciodata "te iubesc" , intotdeuna o sa ii raspund la zambete, voi fi mandra de amintirile noastre, voi pretui timpul petrecut alaturi de el si il voi respecta pentru ceea ce m-a invatat.
si "cand o sa ne intalnim poate peste ani,eu cu sotul si copii si el tinandu-se dupa vreo zdreanta" o sa il strang in brate si o sa ii multumesc.
[imi cer scuze ca sunt pasaje cand am speculat niste sentimente de care nu sunt sigura, doar ca a trebuit sa umplu eu golurile unde trebuia sa existe ceea ce simte el]
nu fi trist ca s-a terminat, fi fericit ca s-a intamplat
si nu spune niciodata "niciodata"
.jpg)
